LU SCARPARU TE LU TIAULU di Franco Candido

Cap. XI (Parte A)

QUANNU MESCIU GIUANNE DINTAU RICCU

  • Quannu me ne cii an cerca te furtuna, nu me spittàra filu le caruse all’issuta te lu paise, ca s’ìa spasa la uce ca chieu ìa dintatu puarieddhru cchiui te iddhre e quiddhre me scanzàne percé nu se ne facìane nienzi te unu comu a mie senza arte né parte. Cussine, camina camina, passài paisi e massarie, campi arati e chisure nicchiariche, boschi e fureste ca te mpaurai puru passi; li pieti s’ìane fatti a sangu pe’ quantu caminà e quannu sciaccà, minà lu saccu sutta n’arulu e me stinnìa a ddhra subbra cu dormu, sciaccu e mortu. Ìa ddintatu siccu siccu ca mangià picchi e filu e quannu truà n’arulu te mile o te pire facìa festa; cia tuttu lurdu, ca nu me putìa mai llare e dhre robe ca tinìa subbra, ca ìa ddo’ misi, s’ìane tantu strazzate e rrinnute a pezza nfitisciuta ca puru li cani me scanzàne, nu sulu li cristiani.

Nu bellu giurnu rriai a na massaria ca chiamàne “l’Acchiatura”, icina a Martanu, e trasii cercu fatìa o armenu na calata te pane cu mangiu. Issìu la massara, cu n’aria tutta sufisticata, li musi tinti, comu sia ca era la megliu signura te Lecce, me cuardàu mancu ca tinìa la rugna, e disse te lu largu, senza me tecia tiempu parlu: – Marituma non l’ave! Qualunque cosa voi nu su cose ca me poi tire moi! Torna quandu vene quiddhru ca tengu l’ordine cu nu apru a nisciunu! – e dittu e fattu sbattìu la porta tantu forte ca n’anta se ne issìu te lu stàntulu. – Toccu, ce be cresta! – pinsài e a stienti fici a tiempu li critu lestu lestu: – Ehi, signura! Ca chieu na stozza te pane ogliu none nu pranzu! Aprime! –

– Vanne cu lu Signore, vanne! – rispuse iddhra e giràu ddo’ fiate la chiai intra la serratura cu chiua megliu la porta. – Ma cuarda ce gente! – dissi suttauce, ma nu me ne cii. Stìa troppu sciaccu e troppu mortu te fame cu me mintu ntorna la strata sutta li pieti.

  • Assa bitumu se nc’ete n’ou, armenu! – pinsài, sicutannu na caddhrina ca azzà e bascià la capu te nanzi a mie. Ne truai ddoi te oe e me le calai una arretu all’aura. Poi, me stisi su nu ntaulatu chinu te paglia e chiusi l’occhi me ddifriscu. Tuttu te paru, però, ntisi nu sbattire te la porta e la risatella te la signura ca tìa lu benvenutu a nu cristianu.

  • Avanti! Avanti! Me critìa ca nu veni filu! – tisse quiddhra fra na risatella e l’aura. – Ce portasti de beddru?

  • Ddo’ costate de porcu cu rustimu e nu stozzu te sangunazzu ca fici sta’ matina prestu, quandu ccisi lu porcu. – rispuse iddhru cu na certa importanza. – Marituta l’ave? Ca se no me ne vau!

  • None! Non l’ave, poi stare tranquillu! Ciu alla fera cu se catta na ciuccia nova ca quiddhra ca tenìame schiattàu la simana passata. Veni! Trasi!

  • Hai capitu la massara! – pinsài. – A mie nu me putìa aprire, ma alla carne te porcu sine!

Però, la cosa se facìa interessante ca nc’era te mienzu carne rustuta e sangunazzu e chieu, ca nu mangià ca ìa tre giurni, me ntisi fiaccu sulu cu nci penzu. Sullu ntaulatu, nc’era nu finiscieddhru ca tia intra la cucina e te ddhrai se sintìane le uci loru ca ritìane e scherzàne e puru ca nu capìa tuttu quiddhru ca ticìane, però, itìa tuttu quiddhru ca facìane. Cussine, itti iddhru ca dumà lu focu cu rusta lu porcu, iddhra ca giustà la taula, ca caccià li piatti cu sparta lu sangunazzu, ca piglià li bicchieri e nu bellu buttiglione te niurumaru, na pezza te casu friscu, na bella puccia, na crostata ca ancora fumà; insomma, te fronte a tuttu ddhru bene te Diu, chieu sta me sintìa murire. A nu certu puntu, però, mentre ca sta mintìane intra li piatti lu sangunazzu e ddhra carne rustuta cu nu ndore ca me trasìa trittu trittu intra lu nasu, eccu ca ntisi lu rumore te le rote te nu birocciu e na uce te tronu ca chiamà:

  • Ntonietta! Ntonietta! Oh! Ieu suntu! Rrivài! Veni ca vidi la ciuccia nova! Veni! Mmanisciate!

(continua crai o nu giurnu te quisti quai)

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato.